Blestemele între artiști – un fenomen parapsihologic imposibil de depistat și de sancționat – violența invizibilă din culise și energia care nu poate fi probată, dar se resimte!

   Deunăzi am văzut un film care, într-un mod neașteptat, m-a împins să scriu acest articol. Cu cât protagonista – o adolescentă – era supusă umilințelor la școală, cu atât ura ei creștea, se aduna, se transforma într-o forță. O forță care, în final, devenea distructivă. Pentru că nu există foc fără scânteie, iar din presiuni repetate se nasc reacții pe care nu le putem întotdeauna explica.

   Fenomenul nu este străin nici lumii artistice. În teatru și balet se vorbește adesea despre solidaritate, despre „a doua familie”, despre un mediu care te formează și te protejează. În realitate, lucrurile capătă uneori o altă consistență…

O haină găsită scuipată. Un șiret înnodat atât de strâns încât devine inutilizabil. Umilința de a te schimba pe jos, ca nou-venit, în timp ce alții își păstrează privilegiile. Lovituri mascate în glume, dar suficient de puternice cât să doară. „Tradiții” transmise mai departe fără să fie puse sub semnul întrebării. Roluri pierdute în urma unor ultimatumuri nerostite oficial. Șoapte surprinse pe fugă, dar imposibil de uitat: că nu ești suficient de bun, că nu vei ajunge nicăieri. Și atunci rămâi singur, în cabine, după repetiții, în liniștea care nu mai e liniște. Nu spui nimic. Pentru că știi că se poate și mai rău. Și începi, fără să vrei, să aduni în tine o tensiune surdă, care nu dispare.

Se întâmplă uneori să fii în sală, iar cel care te-a rănit să fie pe scenă. Îl privești cu resentiment – și, în același moment, îl vezi prăbușindu-se. Tendonul ahilian îi cedează. Îți pare rău. A doua zi ești acolo, la spital, cu un gest simplu, aproape instinctiv, îi aduci portocale, ca și cum ai încerca să repari ceva ce nici nu știi dacă ai provocat.

Coincidență?

Repetițiile continuă. Ești ținut ore întregi pentru un rol minor. Ceilalți pleacă. Întrebi când îți vine rândul. Ți se răspunde cu un râs ușor: „Am uitat de tine.” Pleci acasă cu aceeași senzație de invizibilitate și, fără să vrei, trimiți în gând cuvinte grele. A doua zi afli: coregrafa a suferit o ruptură ahiliană. De aici începe neliniștea. Dacă nu e întâmplare? Dacă acumulările acestea – furie, umilință, nedreptate – nu rămân închise în interior, ci caută o formă de ieșire? Ajungi să observi lucruri pe care altădată le-ai fi ignorat. Că privirea ta, uneori, pare să îi dăuneze fizic pe ceilalți. Că gândul intens nu este chiar inofensiv. Și începi, instinctiv, să cauți o altă direcție. Mai puțin violentă. Mai controlată.

Descoperi că poți influența fără să rănești, faci de deochi, ți se confirmă că funcționează, de la depărtare. Sau cel puțin așa pare. Poate că acest text va părea exagerat sau va ridica sprâncene. Și totuși, ideea unor energii subtile nu este nouă. În alte epoci, astfel de manifestări erau pedepsite drastic, pe rug. Astăzi, ele nu pot fi nici demonstrate, nici sancționate. „Atacatorul” rămâne invizibil, iar intenția – imposibil de probat. Dacă în trecut era nevoie de un obiect personal, astăzi pare suficientă o imagine. O fotografie devine pretext, canal, suport. Înțepi fotografia cu persoana imortalizată acolo, un gând devine instrument. Afli a doua zi că colega vizată nu s-a mai prezentat la muncă, are complicații de sănătate severe.

Există și teorii care merg mai departe, vorbind despre influențe invizibile propagate prin unde, sunet sau imagine, despre forme de agresiune care nu lasă urme vizibile, dar produc efecte. Nu le putem confirma pe deplin, dar nici nu le putem ignora complet. Cea mai concludentă carte studiată de mine ar putea fi „Metacontact!” de Fonareff Dmitry Nicolaevici, în care se preconizează că nimeni nu scapă de atacurile psihotronice, efectuate prin toate căile posibile, prin manevrarea undelor electromagnetice, sursele media, muzică, radio și cinematografie, concluzia finală fiind aceea că armele nucleare au fost demult depășite luând locul altora, și mai de efect, de a căror apariție încă nu se știe, organizația ONU străduindu-se să își mărească deja paleta interzicerii unor altfel de arme despre a căror existență în urmă cu câțiva ani nici măcar nu se bănuia…

Rămâne, însă, o concluzie simplă și incomodă: dacă există o astfel de forță – fie ea reală sau doar rezultatul unui psihic dus la limită – responsabilitatea folosirii ei ne aparține. Pentru că răul, odată întors, nu dispare. Se amplifică. Poate că singura formă de protecție reală nu este atacul, ci controlul. Să înveți să nu lași ura să devină acțiune, nici măcar invizibilă. Să o transformi în altceva. Și totuși… în culise, nu toți aleg asta. Există priviri care apasă mai mult decât ar trebui. Există tăceri care nu sunt deloc goale. Și există momente în care coincidențele devin prea frecvente ca să mai fie ignorate.

Unii spun că e doar oboseală.
Alții dau vina pe corp.
Cei mai mulți… nu spun nimic.

Dar, din când în când, câte cineva începe să se „protejeze”. În felul lui. Fără explicații. Fără martori. O formă de control. Sau poate altceva. Iar de acolo, lucrurile nu mai sunt niciodată chiar atât de simple, pentru că, uneori, pe scenă nu cade doar cortina…