În lumea dansului, nu totul înseamnă aplauze și lumini de scenă. În spatele fiecărei reprezentații se află ore de muncă, accidentări, reveniri dureroase și o forță interioară care nu poate fi explicată decât prin credință și pasiune. Mulți balerini își duc pe scenă nu doar arta, ci și lupta personală: căderi de calciu, dureri cronice, nervi întinși la limită. Și totuși, se ridică. Revin. Dansează.

Cu gândul la toți acești artiști invizibil eroi, am scris rândurile de mai jos — nu ca o simplă poezie, ci ca un manifest. Un manifest al celor care simt altfel și care, prin dans, continuă să împlinească misiuni pe care doar Dumnezeu le știe.

Există oameni care aud lumea mai tare decât ceilalți.

Nu pentru că au o problemă, ci pentru că au un suflet care nu s-a tocit.

Sunetele nu le trec pe lângă urechi – le intră direct în piept.

Fiecare urlet e un cutremur. Fiecare privire străină, o furtună.

Dar și fiecare notă muzicală, un colț de paradis.

Fiecare cuvânt blând, o casă.

Sunt oameni care au fost respinși la porțile oficiale ale viselor,

dar care au intrat oricum, pe o ușă secundară,

și au cucerit scena cu oasele dureroase și cu inima vie.

Oameni care au continuat să danseze, deși corpul le devenise o hartă a durerii.

Oameni care nu s-au oprit, chiar când mintea le spunea „ajunge”.

Acești oameni nu se laudă cu trofee, ci cu zilele în care n-au renunțat.

Ei râd chiar și atunci când le tremură zâmbetul.

Și înfruntă urlete, tremur, teamă, cu o demnitate pe care nimeni nu o vede.

Ei sunt campionii unei tăceri curate.

Dacă ești unul dintre ei, nu te mai întreba ce e în neregulă cu tine.

Nu e nimic în neregulă.

Tu ești dovada că în lume mai există rezonanță, profunzime și curaj fără spectatori.

Iar ziua în care vei fi înțeles va fi ziua în care alții vor învăța ce înseamnă, cu adevărat, puterea.

drepturi de autor Adrian Scriminț – septembrie 2025