articol scris de Maria Lozanova Buzincu

 Originară din Sicilia, absolventă a Academiei Naționale de Dans din Roma în 2018, Vittoria Silluzio este aleasă imediat după studii de Maria Grazia Garofoli pentru un turneu în China, unde interpretează pas de deux-ul țăranilor în Giselle, pas de trois-ul și marile lebede în Lacul Lebedelor.

  Din 2019 face parte din corpul de balet al Operei Naționale din Iași, iar din 2021 dansează în mod regulat și la Arena din Verona, participând la Festivalul Liric de vară și la unele producții de iarnă ca solistă.

  Din 2024 colaborează și cu Teatrul La Fenice din Veneția.

  Cum a început povestea ta în lumea baletului?

Povestea mea în lumea dansului a început din pură întâmplare. Nimeni din familia mea nu a dansat vreodată și nimeni nu și-ar fi putut imagina că lucrurile vor evolua astfel. Fratele meu studia pianul acasă, iar eu îmi petreceam după-amiezile dansând pe muzica lui. Așa au decis părinții mei să mă înscrie la cursurile de dans.

  Când ți-ai dat seama că îți dorești să transformi pasiunea de dans într-o profesie?

La 13 ani m-am mutat la 1300 de kilometri distanță de casă pentru a continua să studiez dansul. Dimineața frecventam liceul de coregrafie, iar seara luam lecții de dans cu profesoara Nicoleta Iosifescu, prim-balerină legendară a Operei din București. Atunci am înțeles cu adevărat că asta este ceea ce vreau să fac în viață.

  Cum ai ajuns în România și de ce ai ales să te stabilești în Iași?

În 2018 am absolvit Academia Națională de Dans din Roma (clasa Pistoni/Alberti/Roșca – aceasta din urmă, de asemenea, o balerină renumită a Operei din București) și mi-am început imediat cariera de balerină profesionistă. Imediat după licență coreografa Maria Grazia Garofoli m-a ales să merg într-un turneu în China, mai întâi cu Giselle, unde dansam pas de deux-ul țăranilor, iar apoi cu Lacul Lebedelor, unde interpretam pas de trois și lebedele mari. După ce m-am întors din China, în februarie 2019, am ajuns în România, unde se afla deja buna mea prietenă Erica Pinzano – în prezent solistă la Ljubljana – care, pe atunci, dansa la Iași.

  Acum împarți viața ta profesională între România și celebra Arena di Verona! Povestește–ne cum este să dansezi pe una dintre cele mai faimoase scene din lume?

Din 2021 lucrez pentru corpul de balet al Arenei din Verona pentru festivalul de vară, sub conducerea maestrului Gaetano Petrosino. Împart anul între stagiunea de iarnă, când sunt la Iași, și cea de vară, când sunt la Verona. Să dansez în fața unui public de 13.000 de oameni în fiecare seară este o experiență extrem de intensă. În fiecare seară aducem pe scenă un spectacol diferit, iar în culise lucrează o mulțime de oameni pentru ca această mașinărie imensă să funcționeze perfect.

Spectacolul în aer liber, mai ales cel din Arenă, este foarte dificil și deloc convențional: spațiul în care putem dansa, oamenii din jurul nostru (inclusiv figuranții, mimii, corul), decorurile uriașe și chiar condițiile meteorologice pot complica mult lucrurile – trebuie să fii mereu pregătit să te adaptezi rapid. De exemplu, în Carmen, în regia lui Franco Zeffirelli, lucrăm împreună cu compania de dans spaniolă Antonio Gades, sau în Nabucco, în regia lui Stefano Poda am fost instruiți să folosim florete pe scenă, un element inedit care a adus o provocare suplimentară.

  Cum arată o zi obișnuită în corpului de Balet din Verona?

Zilele la Verona sunt foarte intense, în fiecare dimineață avem studii de balet la ora 10, iar imediat după începem repetițiile pentru spectacolele din acea seară și pentru zilele următoare. După-amiaza este momentul în care ne refacem energia, iar la ora 19.00 ne întoarcem în sală pentru încălzire, apoi urmează pregătirea pentru machiaj și perucherie. Spectacolele încep la ora 21.30, iar în caz de ploaie sunt suspendate și reluate când se oprește, ceea ce înseamnă că se pot termina foarte târziu.

  Cu ce personalități mari ale lumii dansului ai colaborat în compania Italiană?

Printre experiențele pe care le voi păstra mereu în suflet se numără „Zorba Grecul”, un balet comandat chiar de Arena din Verona, coreograf Lorca Massine, pe care l-am readus pe scenă la Teatrul Roman în 2023, după mult timp. Printre prim-balerinii care au dansat am să-i menționez pe Davide Dato, în rolul lui John, Ludmilla Konovalova, în rolul doamnei Hortanse, și Denis Cherevychko în rolul lui Zorba. Încă îmi amintesc când eram mai mică, i-am văzut pe Davide și Ludmilla la gala Crucii Roșii și stăteam în public fermecată de dansul lor. Ei, la fel ca mulți alți balerini soliști internaționali, lucrează cu noi și sunt o sursă imensă de inspirație.

Printre alte oportunități pe care le-am avut la Arenă, am dansat într-o gala pentru televiziunea națională împreună cu Roberto Bolle și Nicoletta Manni.

  În comparație cu baletul din Verona, unde ne aflăm noi după părerea ta?

Dansul în Italia se confruntă de mulți ani cu o criză profundă în ceea ce privește oportunitățile de muncă. Să ai continuitate în acest domeniu și să poți lucra pe tot parcursul anului pare un vis greu de atins. Din această cauză, foarte mulți dansatori italieni sunt nevoiți să caute soluții alternative, iar una dintre ele este să plece și să muncească în străinătate — așa cum am făcut și eu, alegând să lucrez la Iași, unde dansez deja de șapte stagiuni.

Pentru mine, este o bucurie sinceră să văd câtă pasiune există aici pentru operă și balet. Publicul este mereu numeros, spectacolele sunt aproape întotdeauna sold out, iar în fiecare lună punem în scenă producții variate și provocatoare. În Italia, din păcate, lucrurile funcționează altfel: sezonul artistic este fragmentat, organizat pe perioade scurte și intense de muncă, ceea ce face dificilă o stabilitate profesională.

Mă consider extrem de norocoasă că reușesc să îmbin munca în Italia cu sezonul artistic de iarnă la Iași. Totuși, această alegere implică un sacrificiu important: distanța de familia mea. E greu să fii departe de cei dragi, să nu fii prezentă în momentele importante, să trăiești dorul zilnic — dar știu că ei mă susțin mereu, chiar și de la distanță. Îmi dau puterea să merg mai departe și să nu renunț la visul meu…

articol scris de Maria Lozanova Buzincu