Fragmente selectate dintr-o carte cu tematică baletistică traduse în română și sârbă

26.03.2025

În anul în care am împlinit cincizeci de ani, am primit un cadou neașteptat: invitația de a preda balet timp de trei luni în Portugalia. A fost ca o prăjitură aniversară din care a țâșnit biletul de avion, iar eu nu am stat pe gânduri — o astfel de șansă nu se refuză.

Să lămurim ceva de la început: fiecare țară are farmecul ei. Unele sunt muntoase, altele pietroase, verzi, împădurite, line sau scăldate de soare ori ploaie. Fiecare are ceva de oferit. Unii caută natura, alții admiră progresul tehnologic, unii se opresc la patrimoniul istoric. Portugalia le are pe toate. Spre deosebire de țara mea, nu este o mare răscruce a drumurilor lumii, dar are destinații care merită trăite. Școala în care am predat se află într-un orășel pe coasta Atlanticului, condusă de o femeie energică și capabilă, de origine sârbă.

La 50 de ani, îmi simțeam picioarele ostenite de parcă le epuizasem într-o viață de dans. N-am făcut cine știe ce demonstrații elevilor, nu am sărit, nu am învârtit piruete în neștire, și totuși, la finalul primei zile abia m-am ținut pe picioare. Parcă jucasem un spectacol întreg în poante. Viața de zi cu zi o duc fără probleme, dar baletul cere infinit mai mult. Dacă vrei să fii un soi de „Baba Cloanța” în meseria ta, trebuie să te îndoi, să sari, să te rotești, să-ți forțezi corpul peste limitele rezistenței. Așa am făcut încă din prima zi, după o pauză lungă — copiii se așteaptă la tot ce e mai bun, iar eu simțeam nevoia să le transmit tot ce am învățat din cele peste 1200 de spectacole și din colaborările cu aproape 80 de pedagogi.

Mă dor toți mușchii și toate tendoanele. Le-am spus celor de acasă, din Novi Sad, să nu mă deranjeze prima săptămână — „voi fi în fașe”, am glumit. M-am gândit dacă n-ar fi trebuit să revin în sală, să mă antrenez înainte de plecare. Dar nu m-am simțit în stare să mă strecor printre balerinele acelea tinere, frumoase, perfecte. Aș fi părut o fostă dansatoare frustrată, gata să-și recupereze ambițiile neîmplinite. Și oricum, nu pentru demonstrații am fost trimisă aici, ci pentru a transmite un meșteșug pe care îl stăpânesc bine.

Baletul este o minune greu de înțeles. Pare ușor și cuceritor, dar în realitate cere sudoare, durere, răbdare. Nu există progres fără repetare obsesivă și cuvântul-cheie este mereu același: „încă o dată” — în portugheză, mais uma vez.

Sala este frumoasă, cu podea de tip Harlequin, candelabre uriașe, ferestre mari — condiții excelente. Copiii sunt minunați. Unii fac balet doar de 2-3 ani, dar lucrează cu seriozitate. Îmi cer toată atenția și absorb fiecare cuvânt. Transpiră, gâfâie, obosesc, dar nu renunță. Nu se uită la ceas, nu se plâng de bătături. Trăiesc cu adevărat ceea ce fac. Sunt curioși, deschiși, fără ego, fără așteptări de laudă. Dansatorii sunt, de obicei, autoexigenți — niciodată pe deplin mulțumiți de sine.

Ieri, trei elevi s-au transferat de la o școală privată la școala noastră. Să credeți sau nu, în micul oraș Lagos funcționează patru școli de balet! Unele cu tarife piperate, altele în stadiu de început, dar copiii ajung în final aici, pentru că aici se lucrează cu adevărat. Aflând că vin, au venit la curs chiar dacă oficial era zi liberă. Fiind prezentată drept balerină cu vastă experiență scenică, pedagogică și coregrafică, am fost primită ca o antrenoare serioasă, ce urmează să-i pregătească pentru competiții.

Dansatorii seamănă uneori cu niște bebeluși — înfofoliți în jambiere, hanorace, încălzitoare groase, par adorabili. În fața lor stă mereu cineva care îi împinge din spate, care nu le permite să lenevească. În balet, aceștia se numesc repetitori, aici le spun profesora.

Iubesc baletul meu. Nu simt nicio povară, fie că lucrez pro bono sau contra cost. Îmi pasă ca totul să iasă bine, să închei ce încep, să reușesc. Și meseria aceasta e frumoasă. Mă simt importantă când spun că sunt balerină. Văd cum se dilată pupilele celor care mă ascultă, cum devin mai atenți. Mulți nu știu ce presupune baletul, dacă e meserie sau… mâncare. Dar în final, o balerină înseamnă ceva. Sau, mai bine spus, este cineva. Mai ales când are curajul să-și zdrobească degetele în pantofii aceia imposibili. La prima mea carte, în care am scris despre bășicile de la șpițuri, editoarea s-a strâmbat, a lăsat totul și s-a dus devreme la culcare. Dar tot acei pantofi neprietenoși mi-au adus cele mai mari bucurii după fiecare repetiție și spectacol.

Într-o după-amiază am venit să țin o oră individuală unei eleve. Înainte să înceapă, am spălat geamurile de pe coridor — din plictiseală, să nu stau degeaba. În timp ce clăteam cârpa în baia vestiarului, am auzit-o pe eleva mea, de 17 ani, vorbind cu un băiat. Deodată — zgomot de geam spart, țipete, înjurături. Ies, calmez spiritele, îmi revine responsabilitatea. Cioburi peste tot, pașii scârțâie pe podea. Ce s-a întâmplat? Alfonso, iubitul elevei mele, a făcut o criză de gelozie și a spart cu pumnul câteva dintre geamurile pe care tocmai le curățasem. Iubire explozivă. Se pare că fata primise un mesaj de la alt băiat și, naivă, i l-a arătat. Alfonso a înnebunit de furie. Au venit portarul, personalul, mama fetei panicată, iar băiatul a primit interdicție de acces în școală. Și eu m-am gândit: ce-or face, oare, balerinele băieților?…

26.03.2025.

Gabriela Teglaši Jojkić »Pisma iz Portugala«

Odabrani odlomci iz knjige sa baletskom temom

U svojoj pedesetoj godini, dobih na poklon poziv da tri meseca predajem balet u jednoj stranoj zemlji – Portugal! Beše mi to kao rođendanska torta sa iskakanjem avionske karte iz nje i reših da tu jedinstvenu priliku koja se ne propušta nikako ne ispustim.

Da odmah razjasnimo: svaka zemlja je lepa. Neke su brdovite, neke kamenite, zelene i pošumljene, neke su ravne, neke sunčane, neke kišovite …, ali svaka zemlja ima šta da ponudi od svoje lepote. Jedni uživaju u flori i fauni, drugi prate tehnološki, infrastrukturni razvoj, treći se dive istorijskim spomenicima. Portugal ima sve nabrojano i nije, kao moja zemlja, velika raskrsnica kroz koju se prolazi sa sve četiri strane sveta. Škola u kojoj sam radila, nalazi se u malom mestu na samoj obali Atlantskog okeana, a vodi je jedna agilna, sposobna i vredna žena našeg porekla.

Razmišljam, biće da sam ja nemilice trošila svoja stopala, kada umeju tako da bole na pragu mojih pedesetih. Nisam ništa značajno pokazivala đacima, niti sam mnogo skakala, ni vrtela piruete, ali sam jedva izdržala dan. Kao da sam celo veče igrala u špic patikama! Za svakodnevni život sam super, ali balet traži mnogo, mnogo više. Ako hoćeš da si Baba Roga u svom poslu, moraš da se savijaš, skačeš, vrtiš, da sebe teraš preko granice izdržljivosti. Sve sam to prvi dan, posle duže pauze, radila sa decom, jer oni očekuju najbolje, a ja želim da im prenesem ono što sam kroz 1200 odigranih predstava i u radu sa onih osamdesetak pedagoga, naučila. Od jutros sve seva, zateže me svaki mišić, svaka tetiva. Rekla sam svima kod kuće u Novom Sadu da me prvu nedelju ne diraju, jer ću biti „u zavojima“ J. Možda sam trebala da idem u pozorište da vežbam? Neeeeeeeee, nisam mogla. Da se uvlačim u baletsku salu među sve te divne zgodne, mlade i lepe balerine? Izgledala bih kao neka neiživljena baba balerina koja želi da ostvari svoje ambicije iz mladosti. Uostalom, ovde deci i ne treba da demonstriram visoku tehniku, tu sam da prenesem stečeno znanje i zanat koji sam i te kako dobro ispekla.

A balet je čudo neviđeno! Deluje da je lagan i da je sve moguće brzo savladati, a u stvari, ne ide bez znoja i patnje. Nije moguće ni bez ponavljanja istog nebrojeno puta uz najčešće izgovorenu reč – opet (mais uma vez).

Sala je lepa, postavljen je najkvalitetniji Arlekin pod, na visokom plafonu su veliki lusteri a sa strane se nalaze još veći prozori. Dobri uslovi za rad i deca divna. Neka od njih uče balet tek 2-3 godine, a rade sve. Ovde đaci traže da im se posvetim 100% i upijaju svaku moju izgovorenu reč. Baš se trude, a ja se mislim, mora da su ludi baš kao i svi mi koji smo se odlučili da se bavimo ovakvim mazohizmom. Znoje se moji klinci, hukću, zadihani su do nesvesti, ali ne odustaju. Žuljaju ih patike, ali niko na sat ne gleda. Nikome nije važno koliko će još ostati u baletskoj sali i da li će im roditelji osedeti dok ih dočekaju. I moji su. Prolaze đaci svoje zadate varijacije bez straha od povreda, od nestanka daha, ne plaši ih težina izvođenja. Njihove radoznale oči su neprekidno uprte u mene i očekuju da ih ispravim, pohvalim ili vratim da ponove. Niko nije pun sebe i ne hvali se sobom. Uglavnom su baletski igrači takvi: malo kada su skroz zadovoljni sobom, uvek u sebi traže bolje.

Juče je troje učenika prešlo iz jedne privatne škole u Školu u kojoj radim. U ovom malom mestu Lagosu, verovali ili ne, postoje četiri baletske škole. Ima onih koji baš klepaju po džepu, ima i nekakvih koje su tek u povoju, ali polaznici posle pomenutih pokušaja, dolaze ovde „kod nas“, jer se tu ozbiljno radi. Čuvši da dolazim, deca su, iako je još zvanično praznični dan, pohrlila i došla na čas. Predstavljena kao balerina sa ogromnim igračkim, pedagoškim i koreografskim iskustvom, već sam dočekana kao neko ko će da radi s njima sprema ih za takmičenje.

Igrači ponekad liče na prave bebe. Umotaju se u one tople štramplice i džemperčiće, navuku na sebe tople vunene grejače, pa već izgledaju kao dojenčad. Ispred njih uvek stoji pedagog ili trener koji je tu da ih „ganja“ i kada im se balet ne radi. U baletu se oni zovu repetitori, a ovde je „to“ profešora.

Volim ja moj balet. Ništa mi ne pada teško, i džabe i za novce jednako radim s voljom. Stalo mi je da uvek sve ispadne dobro i lepo, da započeto dovršim i da uvek sve uspe. A lepa je i profesija. Važna sam sebi kada kažem da sam balerina. Dok gledam i pratim reakcije sagovornika, nekako im se uvek zenice rašire i sa više pažnje slušaju šta im dalje govorim. Mnogi još ne znaju šta je balet, kakav je to posao i da li se to jede? Bude svakojakih pitanja, ali sve to prođe, jer ipak je balerina nešto. Ili tačnije neko. Nema dileme, svaka je neko, dok se usuđuje da lomi prste u tim neudobnim neanatomskim patikama. Kod prve knjige u kojoj sam opisivala poglavlje o žuljevima lektorka se grčila. Iznurena samo čitanjem teksta, prekinula je posao i otišla ranije na spavanje. J Ali iste te neudobne a ipak tako famozne špic patike u kojima sam radila svašta su mi donosile radost posle svake probe i predstave.

Odem jedno popodne da održim individualni čas sa jednom učenicom. Prethodno, onako iz dosade, operem prozorska stakla u školskom hodniku, da ne sedim besposlena dok je čekam. Dok sam ispirala krpu u kupatilu garderobe, čujem svoju sedamnaestogodišnju učenicu kako priča sa jednim momkom. Odjednom, prolomi se zvuk lomljave stakla, vika, galama, grube reči i psovanje. Izađem, smirujem, utišavam, dužnost mi je da pazim na decu. Vidim srča i parčići stakla svuda, sve škripi pod nogama. Šta se desilo? Momak Alfonso, trenutni momak moje lepe učenice, dobio je napad ljubomore i šakom razbio nekoliko tek mojom rukom opranih prozora. Bes kao demonstracija ljubavi. Dečko voli balerine, a ova naša lepotica mu zavrtela mozak. Dobila je SMS od nekog drugog momka u trenutku njihovog razgovora i onako naivno mu pokazala tekst poruke na šta je ovaj načisto poludeo. Ubrzo su se tu stvorili i portir i spremačice i svo osoblje. Situaciju je smirila mama uplašene devojke, koja je dojurila, zaljubljeni momak je dobio zabranu pristupa Školi, a ja sam pomislila: Šta li te balerine rade momcima?! J