Cătând prin lumea dansului dăm peste un Maestru, un fost balerin de excepție, peste un profesor de balet clasic și un coregraf experimentat și pasionat care combină dragostea pentru dans cu o dezvoltare armonioasă a spiritului și a corpului. Îl avem alături de noi pe Maestrul Marian Horhota, direct din București pentru revista DansMania…
Ce mai face balerinul, coregraful, profesorul de dans Marian Horhota?
În ultimii doi ani, aproape trei, încerc să mă bucur de privilegiul numit pensie. Alaltăieri mi-am ținut prima oră de balet clasic în noua mea sală, ținându-mă de proiectele și planurile mai vechi, și iată că aceste proiecte nu mă lasă să stagnez deloc.
Cât de mulțumit, sau nemulțumit stați la capitolul balet clasic în București și mai ales în România?
Urmărind ceea ce se întâmplă în țară, în toate teatrele, cred că mulți dintre noi sunt mulțumiți, căci se întâmplă în sfârșit ceva cu adevărat în aceste teatre. Peste tot se întâmplă o efervescență,. Coregrafi mai tineri, buni de altfel, aduc ceva artei acesteia, pe care noi am îmbrățișat-o și să sperăm camult timp de acum încolo să o ținem îmbrățișată.
Dacă ar fi să ne întoarcem în trecut, ce ați culege bun din capitolul balet și ce ați evita?
Din capitolul balet aș vrea să rămână tot ceea ce am făcut până acum și eventual să pun un pic mai mult peste, dar din ceea ce am făcut până acum nu regret nimic. Mi-a făcut plăcere să trec prin aceastămeserie, mi-a făcut plăcere că am trăit alături de niște oameni deosebiți, colegi, foști colegi, cunoscuți în această tagmă.
Călătorim nițel în trecut. Sunteți absolvent al liceul de arta ,,George Enescu” secția coregrafie, promoția 1983, la clasa profesorului Adrian Caracaș – un solist proeminent al Operei române. Spuneți-ne, cum se făceau pe atunci riguroasele preselecții pentru a intra într-un liceu de coregrafie, față de superficialele preselecții de acum?
Da, erau foarte interesante. Eu am avut norocul că tatăl meu a citit un articol într-un ziar, a adunat familia și a zis „În concediu merg doar eu cu Marian”, mama știa însă din timp, chiar l-am întrebat: „Dar care este scopul de mergem doar noi doi și restul rămân acasă, sunt eu cel mai mare dintre toți frații sau ce?” „Nu, nu! Mergem la București și o să ai o surpriză.” Am ajuns exact la școală, m-au pus să mă dezbrac într-un vestiar, am rămas cum se făcea pe atunci, în bustul gol, într-un chiloțel tetra și ciorăpei în picioare. Au început profesorii să tragă de mine, să îmi pună întrebări, să mă măsoare… pentru mine a fost un moment foarte greu, plus că eram foarte mulți intrați în interior, și la fel de mulți erau unii care așteptau pe hol, nu știu, cred că eram la ordinul a două sute de copii, cel puțin așa cred, din care nu sunt sigur dacă am intrat zece, cincisprezece. Exact cum vedem în filmările școlii ruse că se făceau examinările, așa se făceau și atunci.
În perioada 1985-2005 ați fost angajatul celui mai perseverent teatru de balet clasic și contemporan: ,,Oleg Danovschi” din Constanța – în funcția de Solist balet. Vă invit să vă sclipească nițel ochii, cum se făcea baletul pe atunci?
Compania Oleg Danovschi nu mai există. A existat cândva. Acum există Opera Națională de Stat Constanța care poartă numele maestrului Danovski, dar nu mai este compania de dans clasic și contemporan Oleg Danovski, ea a dispărut, a fost desființată de… știți și dumneavoastră de către cine a fost desființată, toată lumea știe de către cine a fost desființată. În primul rând nu prea mai există istoricul, arhivele acestei companii. Sunt câțiva colegi care încearcă să pună cap la cap istoria acesteia, să facă rost de documentație, să îi imite demersurile, dar nu cred că se va mai reuși să se dea rezultatele a ceea ce a fost această companie vreodată.
Ați înțeles puțin greșit. În 2004 mi-am dat demisia din teatru, nu datorită faptului că nu puteam să dansez ci pentru că nu mai aveam bani. Nu mai puteam să îmi întrețin familia așa cum făceam înainte, așa că în 2004 a trebuit să recurg la o nouă formă de a câștiga ceva bani. M-am întors un an mai târziu. Nu am mai revenit la companie, ci m-am îndreptat către teatrul Ion Dacian din București, de unde am și ieșit la pensie în 2015. Din 2012, concomitent fiind angajat la teatru, am devenit și profesor la catedra de dans clasic Floria Capsali din București.
Cum vi se pare munca cu adolescenții și cu copiii?
Muca cu copiii este o muncă foarte, foarte grea. Ce să vă spun, copiii diferă, unii au o educație mai bună, alții mai precară, trebuie să îi înțelegi pe toți. Dacă părintele nu comunică cu profesorul nu funcționează această legătură, intervine și așazisul nivel democratic. Părinții nu înțeleg ce înseamnă această formă de învățare a acestei arte, că toată lumea trebuie să fie prezentă în sala de balet în aceeași zi, la aceeași oră, părinții au alte idei despre învățat.
Ați dansat și pe vase de croazieră! Ne puteți face diferența despre ce înseamnă să dansezi pe un vas de croazieră și ce înseamnă să dansezi într-un teatru?
Depinde de cum vedem ceea ce facem. În momentul în care am ajuns pe vasul de croazieră am preluat un fel de stil de brodway, l-am tratat ca atare, am intrat cu tot sufletul în genul respectiv de dans, bineînțeles că am păstrat și partea clasică pe care o aveam în mine, dar a trebuit să mă transform puțin, și a funcționat foarte bine. Sistemul pe vapor este foarte sigur, e ca și la taximetrie: dacă faci taximetrie, ai bani, dacă te oprești din făcut taximetrie, nu mai bani. Dacă mergi în voiaj și stai șase luni vei veni cu o brumă de bani acasă, acasă nu poți păstra bănuții câștigați pe vapor, așa că în concediu vei fi obligat să îi cam consumi, după irosirea acestor bani cauți să te reîntorci repede pe vas, totul vine legat la pachet.
Vasul însă nu este un criteriu pe viață pentru un balerin. E adevărat, strângi niște bani, dar nu te poți lăuda că ai avut o carieră, pe vas practic ai dansat niște dănsulețe, doar la un anumit nivel. Coregrafii, maeștri de balet există, dar nu la nivelul pe care ți-l conferă o Operă de stat. Sunt micuți. Sunt absolut sigur că toți colegii mei au plecat pe vas pentru același scop, pentru bani. În momentul acela era foarte dificil cu banii. Mulți oameni mă vor înțelege, în luna ianuarie 2005 aveam salariul de 410 lei mi se pare, ca balerin, solist. Ne uitam în același timp la balerinii care nu aparțineau de primării, ci de Ministerul Culturii, și vedeam care era diferența, pentru aceeași muncă și același efort. De aia am plecat, banii erau la o treime față de alți balerini din țară. Mai nou cea mai salutară inițiativă este că nu mai contează în ce teatru lucrezi, banii trebuie să fie pentru balerini absolut la fel, este aceeași muncă și același efort pretutindeni, bineînțeles, un solist nu poate primi la fel cum primește un balerin din ansamblu.
Mi-ar plăcea și să se vorbească despre absolut toate teatrele, nu numai despre unul-două, pentru că există teatre cu artiști desăvârșiți în toată țara.
Ați avut tot felul de turnee prin străinătate, prin America, Africa, Asia, nenumărate apariții pe la posturile de televiziune naționale, practic sunteți un artist umblat, conștient de rolul său în societate, ce sfaturi ați da tinerilor care s-au apucat de această artă, a dansului contemporan și a baletului clasic și sunt oarecum dezorientați?
Și eu am fost dezorientat la început, pe când eram în școală. De-abia prin clasa a zecea știam ce vreau cu exactitate de la viață: nu vreau operă, nu vreau estradă, nu vreau profesorat,vreau să dansez la compania Oleg Danovschi, și gata, m-am informat, decizia aceea îmi stătea cel mai bine, și așa s-a și întâmplat. Ce pot să le spun celor care s-au apucat de meseria asta? Meseria asta are nevoie de tine în primul rând. Dacă tu o ajuți, te va ajuta toată viața. Trebuie să fii conștient, să te trezești de dimineață să te duci la ea și să ai grijă de meseria ta. Pe urmă te va răsplăti cu vârf și îndesat.
Redacția Știrilor Transilvaniei ar îndruma copiii și adolescenții și către studioul dumneavoastră din București, și anume Academia Esmeralda. Despre ce este vorba?
Este un proiect vechi, practic s-a născut în 2009, dar au survenit anumite schibări în drumul meu, am devenit și profesor la liceu și mi-am lăsat proiectul pe o linie moartă. De-abia de anul trecut am început să dau atenției ideii, să caut o sală, un spațiu, să aduc acest spațiu la însemnătatea a ceea ce vrea să însemne o sală de balet. Am reușit să fac toate astea, acum fiind deja la faza de reclamă.
Am și o mare durere în suflet. În România majoritatea cursanților care vin să facă balet sunt fetițe. Nu știu de ce. Doar fetițele văd balet, la capitolul băieți… foarte, foarte puțini. Nu știu care ar fi motivul, ori informația nu curge pentru toată lumea la fel... În principiu e o meserie fantastică, deși mulți spun: „Balerin, ce meserie mai e și aia, balerin?! Cum o să îți întreții tu familia?!” Îți poți întreține familia extrem de bine dacă ești balerin. Poți câștiga chiar mai bine decât un avocat, cel puțin eu am avut astfel de perioade, și nu a trebuit să stau toată ziua prin baruri, am făcut-o pe scene. Peste douăzeci de băieți eram cândva într-o clasă, acum maxim ce găsești un băiat sau doi. Nu știu ce se întâmplă, e ceva stricat în atmosferă...
Câteva vorbe bune adresate iubitorilor de balet!
Celor care practică acestă meserie nu pot decât să le doresc o viață cât mai lungă pe scenă, și celor care vor să facă balet sau măcar să cocheteze cu acesta, intrați în sălile de balet și încercați să îl învățați de la cei care îl știu. Copiilor nu avem ce să le urăm, le urmă părinților: dați-le șansa copiilor să descopere singuri dacă le place ceva! Cât te costă să îți duci copilul într-o sală de balet? Două șaorme! Doar atât te costă, și asta ca să vezi dacă copilului tău îi place ceva. Dacă nu îi place la balet du-l la muzică, la pictură, la înnot, du-l oriunde. Importat este să duci copilul acela undeva. Renunțați la țigări, renunțați la ședința săptămânală de manichiură și duceți-vă copilul acela să facă ceva. Dar să învețe obligatoriu acel lucru de la cineva care a făcut meseria asta!…