Seară de duminică, una tomnatică, a lunii noiembrie, petrecută în sala de spectacole a Operei Brașov, unde am asistat la spectacolul „Seara tinerilor coregrafi”. Deși sunt un om de-al casei am preferat să îmi cumpăr totuși biletul, atât din respect pentru „DanceLab Multicultural Creative Perspective” – organizatorii spectacolului; cât și datorită dorinței ferme de a fi un liber cugetător, un spectator care și-a plătit biletul și are drept de replică după ceea ce a vizionat pe acolo.
În primul rând salut inițiativa, mai ales că dansul în cadrul acestui spectacol a luat forme diversificate, pe decursul celor două ore defilând artiști cu mișcări contorsionate, cvasicinematografice, plastice, spasmodice, pe care numai dansul contemporan le poate scoate la rampă, sau cele călite, atletice, studiate dar și grațioase pe care le reliefează de-a lungul anilor grei de studiu arta baletului clasic.
Încep cu titlul: „Seara tinerilor coregrafi”, sinonim asemănător mai mult cu „Seara coregrafilor debutanți”, căci printre tinerii absolvenți de facultăți s-au aflat și veterani cu amplă experiență, ce și-au exprimat dorința conceperii actului artistic. Indiferent de contextul clasic sau contemporan, am remarcat cu apreciere că toate coregrafiile desfășurate au fost atent pregătite.
Târziu am dat peste programul spectacolului, așa că am fost definitiv surprins de cei ce urmau să participe, practic impresiile mi le-am făcut la fața locului, aprinzând ecranul telefonului și distingând doar titlurile numerelor, nu și numele momentelor coregrafice sau din ce parte ale țării au participat artiștii, lăsându-mi notițe în scris pe întuneric în dreptul acestora.
Ca orice deschizători de drum, nu ai cum să uiți protagoniștii primului moment, pe cei care ridică cortina, echipă aparținând tinerei coregrafe Tamara Găgeatu – studentă la U.N.A.T.C București, departamentul coregrafic, un „Joc Secund” al tuturor dansatorilor, studenți de asemenea, un moment coordonat și muncit. Fiind în imposibilitatea citirii rezumatului actelor coregrafice – în afara titlurilor – nu am prins ideea numărului.
Călătorind de-a lungul spectacolului, numerele mele preferate au fost cele ale artiștilor brașoveni, veterani în domeniu, amprenta sutelor de spectacole pe care le-au avut de-a lungul carierei spunându-și incontestabil cuvântul. Marea surpriză a venit din partea cuplului de balerini ai Operei Brașov: Darian Nicoară și Teodor Pătrașcu, care prin dinamismul lucrării lor au relevat dialogurile interioare pe care le au oamenii cu ei înșiși, execuția coregrafică fiindu-le impecabilă, dându-mi senzația că sunt dansatori bine căliți pe care îi întâlnim în renumitele teatre vestice. Un alt număr preferat a fost „Now we are free” având-o coregrafă pe Nicoleta Sasu Galian în execuția balerinilor Bianca Busuioc, Cristian Diaconescu și Sergiu Girați, fiind printre puținii care s-au făcut înțeleși prin desfășurarea actului artistic fără să ne pună să citim programul, relevându-ne felul de a fi al bărbaților care protejează și apreciază grația și feminitatea partenerei. Un alt moment clasat în topul preferințelor, unul care a expus detașabil latura sublimă, feerică, estetică a dansului a aparținut coregrafei Diana Drăgan – Pure Love, fascinați fiind de hipnoza transmisă de balerinii Operei Brașov: Luna Muramatsu și Sergiu Giranti. Într-o capitală a operetei precum este Brașovul, aceste trei numere au fost de altfel și apreciate prin creșterea decibelilor și a ritmului aplauzelor din partea spectatorilor.
După cum mă temeam, m-am confruntat de-a lungul serii și cu momente repetitive, același stil, aceeași școală, sub forma unor altor titluri, dându-mi senzația că proaspeților absolvenți de facultate li s-au impus titlurile cu pricina ca și examen de absolvire și că au fost marcați doar de amprenta unui singur profesor sau a unui singur stil. Prea multe duhuri, fantome, suflete chinuite, simbolistică greu descifrabilă, contemporaneitate stradală, dacă le-am văzut deja într-un număr, de ce a trebuit să le tot vizionez repetitiv într-o altă multitudine? Cufundat fiind fără voia mea și în momente anoste, mi-am ridicat surprins într-un târziu privirea observând trei dansatori cu fețe scenice, marcate de-a lungul anilor de siguranță și stăpânire. Neștiind de unde vin am crezut că or fi fost balerini din Iași sau Timișoara, dar am aflat că sunt soliști ai Operei din București, numărul lor artistic: „THS” rămânându-mi nevolatil în retina memoriei vizuale, lăudându-i echipa lui Ștefan Bogdan Meșter pe această cale.
În cadrul spectacolului au fost inserate și momente frumoase, executate de tinere vlăstare, care mai mult ca sigur au participat cu ele și pe la concursurile de balet – secția dans contemporan – precum talentata Ana Ștefănescu.
„Uite că se poate” – îmi spuneam, urmărind cu fascinație numărul deosebit de coordonat, omogenizat, exact, migălos, pigulit cu maximă atenție al Alinei Ciceo, convins fiind că echipa îi este de la facultatea din București, dar aveam să aflu de la soția mea – Alexandra Scriminț – cea care s-a ocupat cu regia tehnică și de culise, că tinerele și impresionantele dansatoare erau de fapt din Cluj.
Dansatorul este un actor, și trebuie să fie unul mai convingător decât actorul, pentru că nu se slujește de gură. Au fost însă momente în care se vorbea în timpul dansului. Deși unele momente nu au reușit să îmi deschidă orizonturile gândirii cu tot cu inserarea cuvintelor rostite, sau a respirațiilor ce penetrau sala de spectacol, mi-a plăcut mult un moment care, dacă nu ar fi fost vorbit nu l-aș fi înțeles, și anume reușitul act comic „Portret de ne-purtare” al tinerei coregrafe Valentina Moșescu, studentă la u.n.a.t.c București, care, prin descrieri verbale, ne evoca binecunoscutele personaje controversate ale vieții politice.
Foarte energic mi s-a părut și numărul plastic al lui Juan Cruz Luque, deși nu am priceput deloc mesajul. Nu am cum să nu îi apreciez munca. Îmi aduc aminte de multiplele teatre prin care m-am peregrinat, unele cu repertoriu de dans contemporan, hrana ambelor companii fiind studiul baletului clasic însă. Mi se părea că muncesc foarte mult și nu transmit nimic spectatorului, doar eu mă bucur de munca imensă, învățând cu timpul să dăruiesc ceea ce cere publicul, nu propria mea ambiție, drept urmare că pentru anumite valsuri, tangouri, numere comice, implementând tehnica clasică, am fost chemat și de 50 de ori în anumite locații, asta dacă o stăpânim, dacă nu, milităm pentru grupul de spectatori țintă, practic făcând pentru puținii dintre ei (mai ales în Europa Centrală) ceea ce ne place, dansul contemporan pe alocuri.
Spectacolul s-a finalizat cu un număr bine pregătit al Addei Roșu, încă o tânără coregrafă, concluzionând că îmi place să privesc dansul contemporan, dar nu îmi place deloc să îl execut, munca grea a artiștilor din domeniu transmițându-mi o inexplicabilă isterie, probabil că m-au dus cu ei în propriul trecut, amintindu-mi că am fost cândva cel mai rapid demisionant din istoria unui teatru cu repertoriu preponderent contemporan, zburând către cel clasic, din Germania spre Croația și Bosnia, căci îl stăpâneam mult mai bine și nu voiam să îmi disipez disciplina și cu alte energii care îmi răpeau din imensa muncă individuală.
În principiu felicit inițiativa, dacă aș avea puteri mai mari aș finanța astfel de proiecte provocatoare, menite să împace o grupă mai largă de iubitori ai dansului, însă aș selecta cu mai multă atenție numerele artistice, pentru a evita repetitivitatea. În rest… bravo, mi-a fost o seară salvată!
Fotocredit Daniel Dm
