Într-un spectacol, aplauzele sunt, înainte de toate, forma prin care publicul răspunde artistului: „Ne-a plăcut ceea ce am văzut.”
Este mulțumirea celui care a cumpărat un bilet și a primit, în schimb, un act artistic. Este legătura directă dintre scenă și sală și, totodată, ritualul prin care spectacolul se încheie și lumea reală își reintră în drepturi.
Uneori aplauzele apar la finalul unor dansuri de ansamblu, mai ales în momente devenite tradiționale în marile balete, alteori în timpul unor momente de virtuozitate sau al unor pas de deux-uri. Pot încuraja artistul, deși, în anumite situații, îl pot și deconcentra.
Cele mai importante rămân însă aplauzele de la finalul actului și, mai ales, cele de la sfârșitul spectacolului.
Cine iese la aplauze?
Există și aici o cutumă teatrală. După un număr solistic, artistul își primește aplauzele. Anumite dansuri de ansamblu beneficiază, la rândul lor, de momente de recunoaștere. La sfârșitul unui act, soliștii care au dansat în acel act ies în fața cortinei. La finalul spectacolului, însă, aplauzele îi privesc în mod firesc pe cei care închid spectacolul și construiesc finalul artistic.
Și aici apare o problemă despre care publicul știe foarte puțin: Când protocolul se transformă în obligație!
În anumite teatre, există situații în care balerinii care au dansat în primul act și care nu mai au absolut nicio intervenție artistică în restul spectacolului sunt obligați să rămână până la final pentru a ieși din nou la aplauze. Uneori, asta înseamnă zeci de minute, alteori, ore întregi, iar balerinul nu stă în lojă, în haine de stradă, ca un spectator. Poate fi în continuare în costum, machiat, după un efort fizic considerabil, așteptând sfârșitul spectacolului pentru câteva secunde de apariție în fața cortinei.
Aici cred că trebuie făcută o distincție foarte clară: una este o decizie artistică privind construcția finalului și alta este obligarea unui artist să rămână în teatru după ce și-a încheiat efectiv munca artistică. Un coregraf sau un regizor poate decide cine apare la aplauze. Poate construi un anumit tablou final, poate chema întreaga distribuție sau doar o parte din ea. Dar tradiția și autoritatea artistică nu ar trebui să transforme balerinul într-un om care trebuie să aștepte cu orele în teatru doar pentru că, la sfârșit, mai este nevoie de el în imaginea colectivă.
Balerinul nu este un decor care trebuie păstrat în teatru până la ultimul minut al spectacolului. Este un profesionist care și-a îndeplinit misiunea. Dacă a dansat în primul act, și-a primit aplauzele și nu mai are nicio intervenție în spectacol, apare o întrebare simplă: de ce trebuie să rămână până la final?
Aplauzele nu trebuie să devină o pedeapsă!!!
Sigur, există spectacole în care întreaga distribuție este parte din final. Există gale, spectacole colective și construcții regizorale în care prezența tuturor la aplauze este firească.
Dar acolo unde artistul și-a încheiat activitatea, respectul pentru el ar trebui să conteze la fel de mult ca respectul pentru tradiția teatrală, pentru că și balerinul este om, are familie, are copii, are un drum până acasă, are nevoie de odihnă. Iar după un spectacol poate avea nevoie, pur și simplu, să-și dea jos costumul, să-și șteargă machiajul și să plece.
Aplauzele sunt pentru artist. Nu ar trebui să devină o pedeapsă pentru artist. Poate că una dintre cele mai simple reguli ale unui teatru sănătos ar fi și una dintre cele mai firești: Când ți-ai terminat treaba, poți pleca acasă!
Aplauzele rămân una dintre cele mai frumoase tradiții ale teatrului. Ele închid spectacolul și pecetluiesc legătura dintre scenă și public.
Dar, dincolo de protocol, există ceva și mai important: respectul pentru omul care a făcut posibil acel spectacol…