Articol scris de Răzvan Munteanu
Artistul nu produce doar spectacole. Produce emoție, memorie și sens. Dar ce se întâmplă când arta ajunge să fie administrată ca o simplă „forță de muncă”? O reflecție despre artist, balerin și paradoxurile instituțiilor culturale.
A trecut ceva vreme de când nu am mai scris cu adevărat, dar având în vedere situația culturii din Brașov, cred că este necesar să explic ce este un artist, cu promisiunea că mă voi ține cât mai mult de acest subiect și nu voi aborda politic situația.
Așadar cred, în sensul cel mai profund, că un artist este acel om care transformă experiența umană într-o formă care poate fi împărtășită cu ceilalți. Omul trăiește lucruri pe care uneori nu le poate exprima direct: iubire, frică, dorință, pierdere, frumusețe, singurătate, speranță și altele asemenea. Artistul ia această materie interioară sau materia lumii pe care o observă și o transformă în sunet, imagine, mișcare, cuvânt, spațiu, gest. Omul poate simți melancolia, artistul o transformă într-un cântec. Un om poate contempla moartea, poetul o poate transforma în versuri. Un om poate simți un conflict între minte și suflet, un dramaturg îl poate transforma într-un personaj. Un balerin poate exprima prin corpul său ceea ce un discurs de o mie de pagini nu reușește să exprime.
Astfel artistul nu este doar un creator de frumos, ci un mediator între experiența individuală și cea colectivă. Dar aici apare ceva și mai interesant și anume faptul că uneori artistul nu creează doar ceea ce simte el, căci poate crea ceva pe care nici măcar nu știa că îl simțea până în momentul în care l-a creat. Și așa arta devine o adevărată formă de cunoaștere. Nu mereu știm ce simțim până ce nu începem să scriem, de exemplu. Artistul, în acest fel, nu doar reproduce sau exprimă o realitate, ci o descoperă în timp real. Și uneori o descoperă pentru ceilalți înainte ca ei să știe că aveau nevoie de acea descoperire.
Nu de puține ori m-am întrebat, gândindu-mă la artiști, ce rol au ei în societate. Știm cu toții că societatea are nevoie de oameni care produc sau se îngrijesc de lucrurile necesare supraviețuirii cum ar fi hrana, locuințele, energia sau medicina. Dar o societate nu este alcătuită numai din nevoi biologice, ci are nevoie să-și răspundă și la întrebări precum „Cine suntem? Ce iubim? De ce iubim? De ce suferim? Ce considerăm frumos? Ce ne sperie? Ce vrem să păstrăm sau să schimbăm?”. Artistul se ocupă exact cu acest domeniu, de aceea pot spune că el are o funcție culturală fundamentală. Un cântec, de exemplu, poate păstra emoția sau memoria unei generații. Un tablou poate păstra imaginea unei epoci, precum un roman poate păstra mentalitatea unei societăți.
Și acum, în timp ce scriu, apare o distincție în mintea mea. Artistul nu e același lucru entertainer-ul. Entertaining-ul este una din funcțiile artei, dar nu o definește. O piesa poate distra, dar poate să și tulbure, să consoleze, să exprime revoltă sau să educe. Arta poate pune societatea în fața contradicției. Un artist poate spune, în plin act „uitați-vă la ce ați devenit”, iar societății să nu-i placă asta. De aceea, oamenii de artă au avut în istorie o relație foarte complicată cu puterea, căci o pot legitima și totodată o pot critica. Artistul nu este doar un om cu o meserie, căci materia cu care lucrează este foarte aproape de propria persoană. Bineînțeles, nu toți artiștii trebuie să fie romantizați. Unii dintre ei sunt leneși, comerciali, vanitoși sau mediocri, însă dacă vorbim despre artă în adevăratul sens al cuvântului, însemnătatea este pentru mine ceea ce am spus mai sus.
Ascult Rachmaninov, partea de adagio din simfonia a doua. Mă ajută enorm în ceea ce vreau să spun, căci și eu simt acum ce n-am știut că pot simți când scriu aceste rânduri în timpul plăcutei mele audiții. Să continuăm după această pauză…..
Ajung la întrebarea mai directă și incomodă poate pentru instituțiile din România care încep să disponibilizeze artiști, după cum se întâmplă și la Opera din Brașov:
Ce se întâmplă când această activitate, adică arta, prin care omul își exprimă și își descoperă propria umanitate este introdusă într-o relație de muncă și este tratată ca o „forță de muncă”? Căci munca nu mai este afirmarea omului, ci ea devine ceva exterior lui. Un brutar produce pâine, un inginer produce o structură, un programator produce un software. Artistul nu este doar un producător de divertisment, ci el ajunge să producă ceva foarte ciudat și anume sens, o formă prin care o comunitate își vede propriile emoții, frici, aspirații și contradicții. O tragedie greacă nu ne construiește o casă și totuși civilizația a considerat necesar să o păstreze două milenii. De ce? Pentru că societatea nu trăiește doar din lucrurile care îi asigură supraviețuirea, dar și din memorie, simboluri, frumusețe, povești și sens. Artistul este, într-un fel, memoria sensibilă a societății.
Imaginați-vă un balerin. El nu are doar o profesie, corpul lui este instrumentul profesiei. Anii de antrenament, disciplina, alimentația, postura, mobilitatea, rezistența, chiar și modul în care își percepe propriul corp, toate aceastea sunt modelate în jurul muncii. Asta creează o situație mai profundă decât cea a unui muncitor care produce un obiect. Să spunem că un muncitor produce un scaun; scaunul este produsul muncii sale. Dar balerinul își folosește propriul corp pentru a produce spectacolul. Și atunci apare întrebarea: Unde se termină munca și unde începe omul? Dacă îți vinzi forța fizică poți să pleci acasă și, teoretic, să nu mai fii muncitor. Dar dacă îți vinzi talentul, expresivitatea, identitatea artistică, și anii de formare, separarea devine mult mai dificilă. De aceea, în cazul artistului, conceptul de alienare poate deveni chiar mai dramatic. Artistul poate ajunge să creeze ceva care este profund al lui, dar care, în momentul în care intră în relația instituțională devine „produsul instituției”. El dansează, publicul vede spectacolul, instituția primește prestigiul, reputația, finanțarea publică, și continuitatea repertoriului. Iar artistului îî rămâne salariul.
Și acum ajung la o altă întrebare: Dacă un artist își transformă propria viață în operă, poate acea operă să fie separată complet de omul care a creat-o și tratată doar ca muncă? Artistul muncește pentru a trăi, dar ceea ce produce nu este epuizat de procesul muncii. Un balerin repetă ore întregi, se antrenează, obosește, își întreține corpul. Are un contract și primește salariu. Asta este muncă. Dar apoi intră pe scenă și dansează, iar ceea ce se întâmplă acolo nu mai poate fi redus doar la „opt ore de muncă prestate”. Pentru că rezultatul nu este doar consumul energiei sale fizice, ci este apariția unei opere în lume. Și aici apare una dintre marile probleme ale instituției culturale: administrația trebuie să măsoare munca artistului, dar valoarea artei nu poate fi măsurată în întregime prin munca necesară pentru producerea ei. O piesă poate fi cântată în patru minute, dar poate fi rezultatul a douăzeci de ani de formare. Un spectacol de balet poate dura două ore, dar în spatele celor două ore se află mii de ore de antrenament. Există, deci, o disproporție între timpul vizibil al unei opere și cel invizibil al artistului.
Iar acum ajungem la problema timpului. Instituția gândește timpul în unități administrative (contract, lună, salariu, proiect, an bugetar, stagiune, post), pe când artistul îl trăiește altfel (formare, maturizare, repertoriu, consacrare, declin fizic, transmiterea experienței). Sunt două ceasuri care merg simultan, dar nu arată aceeași oră. Pentru un funcționar incertitudinea poate fi neplăcută, pentru un balerin incertitudinea poate însemna pierderea unei perioade profesionale care nu se mai întoarce. Artistul, iar acum mă refer atât în general, dar în special în cazul unui balerin, are o relație extrem de violentă cu timpul. Corpul lui îi amintește permanent că anumite lucruri pot fi făcute acum și nu vor mai putea fi făcute peste zece ani. Mulți spun că arta poate fi făcută oricând, dar în fapt multe alte lucruri pot fi făcute oricând și mai puțin arta căci până și un poet scrie într-un fel în avântul tinereții și altfel în poemele târzii. Ori un compozitor….ascultați-l pe Beethoven cel din tinerețe și pe același după ce a surzit.
Instituția, atunci când disponibilizează oameni, își poate amâna deciziile, dar artistul nu își poate amâna viața, deoarece acesta are un timp existențial și nu administrativ. Cariera artistică are o legătură foarte strânsă cu biologia. Poate că problema societății moderne nu este că nu mai respectă arta. Poate că problema este că a învățat să o respecte discursiv în timp ce o administrează ca pe orice altă marfă.
Și atunci Opera din Brașov devine un caz aproape perfect: o instituție construită pentru conservarea și producerea umanului, care trebuie să funcționeze prin mecanisme impersonale.
E aproape paradoxal. Instituția care conservă umanitatea prin artă poate deveni ea însăși foarte puțin umană în modul în care își tratează artiștii.
Și acum, dacă am adus oarece lumină cu privire la artă și la cum ar trebui văzuți artiștii, trimiteți acest porumbel la cât mai multă lume, să pornim o revoluție culturală împreună.