(sau: De ce faptul că o copilă în vârstă de trei ani care se învârte în fața ecranului de la televizor nu înseamnă că e gata de a deveni o nouă Plisetskaya)

       Dragi balerini și dansatori, dacă ați activat măcar cinci minute într-o școală de balet, ați văzut scena clasică: părinți emoționați, cu un miez de mândrie în ochi, alături de un copilaș de doi-trei ani, venit să fie „descoperit”. Replica standard? „Se uită mereu la televizor atunci când vede dansuri, se rotește prin casă și s-o vedeți cum stă pe vârfuri! E talent pur! Vrem să v-o dăm la balet.”

       Nu știu cine a pornit legenda asta urbană — probabil același om care le spune părinților despre viitori interpreți de muzică ușoară că dacă bebelușul urlă mai tare decât alți bebeluși „e semn clar că are talent muzical.”

În cazul acesta, Maestrul se află între artă și… grădiniță

       De regulă, maestrul (care a văzut deja o mie de astfel de episoade) respiră adânc și rostește, cu diplomație variabilă în funcție de orele de somn: „Doamnă, domnule… eu nu fac creșă. Baletul începe de la 6 ani, și nici măcar atunci.”  La care părintele, convins până în măduva oaselor: „Dar copilul meu are un talent înnăscut!”

       Și de aici începe comedia. Maestrul, sătul, dar politicos în felul lui:

„Știm și noi copii care îngrijeau păpuși, dar n-au ajuns medici. Unii se jucau cu chibrituri – n-au fost trimiși de nimeni la pompieri. Iar cei cu pistoale de plastic… nu au fost înrolați ca să le schimbe coloneii pampersul!”

       Și uite-așa, în fiecare an, încercăm să corectăm mitul că „imitând ceea ce vedem la televizor suntem gata născuți pentru carieră artistică garantată.

       De ce nu e baletul un hobby de grădiniță?! Poate aici e drama: pentru mulți oameni, baletul pare doar un hobby drăguț al copilăriei. Apoi ne mirăm că noi, artiștii, nu suntem luați în serios. La urma urmei, „ce e greu în niște piruete făcute la 3 ani?”

       Spoiler alert: adevăratul balet începe când copilul își amintește mai multe decât „unde e mami?” și poate ține minte o combinație din patru pași. La ce vârstă, totuși? Ei bine, iată răspunsul pe scurt — de salvat, printat și dat tuturor moderatorilor de emisiuni care întreabă mai mereu fix asta: la 2–3 ani îi dăm cel mult la înot, joacă liberă, mișcare. Copilul are angoase, nu nevoie de arabesque. La 6 ani încep primele ore lejere de balet. Fără pretenții. Fără presiune. Doar să cunoască disciplina și plăcerea mișcării. La 10 ani (clasa a IV-a): sosește momentul real în care copilul poate da admitere la un Liceu de Coregrafie.

       Performanță? Se face doar sub îndrumarea unor profesioniști care știu să formeze corpuri, nu doar să facă poze.

       Important: la admiterea reală, nimeni NU îi întreabă pe copii dacă au făcut balet cândva… la vârsta de 3 ani. Se evaluează corpul, proporțiile, mobilitatea, potențialul — nu câte piruete au făcut lângă canapea.  Ba chiar, dacă la 3 ani stau prea mult pe vârfuri… uneori ar trebui duși la ortoped, nu la balet.

       O meserie pentru puțini! Baletul e o meserie a tăcerii, a durerii organizate, a disciplinei. E o vocație rară, nu un moft. Iar cifrele vorbesc: într-un studio din Sarajevo (Bosnia), din peste 200 de cursante, doar 4 au ajuns colege de scenă. Fără liceu de coregrafie, doar cu vocație și multă muncă.

       Și totuși, profesioniștii aud anual același refren: „Și eu am fost balerină! Mergeam intens la cursuri atunci când aveam 4 ani!” Drăguț, dar… nu. Ați făcut balet ca hobby, nu ca meserie. Vă rugăm, cu umor și drag de artă: când ajungeți în poziții de conducere, poate că veți răspunde de aria culturală, nu confundați hobby-ul de la grădiniță cu o profesie grea, studiată prin licee, facultăți și după caz, prin conservatoare.

       Concluzia – una simplă și ușor de ținut minte! Copiii pot fi aduși la balet în mod real, pentru joacă și disciplină de la 6 ani; iar pentru performanță, de la 10 ani, la liceu; Iar „talentul” de la televizor? E doar simpatic. Nu decisiv. Și cu siguranță nu un indicator că avem acasă următorul Nureyev de 2 anișori care face echilibru pe vârfuri lângă canapea.

Articol scris de Alexandra Scriminț – balerină la Opera din Brașov, profesoară de balet la Școala Populară de Arte Tiberiu Brediceanu