În urma unei postări de pe o pagină despre curiozități întâlnite prin lume, care se referea la picioarele balerinelor, o postare care generaliza, și generalizarea nu este întotdeauna bună, m-am gândit să mai dau frâu liber încă unei dezmințiri și să fac o comparație între picioarele balerinelor care știu să se protejeze și ale celor care ori nu știu, ori nu le interesează.

Atunci când nu mai avem speranță și nu ne mai rămâne nimic de făcut singura modalitate este să investim în șlefuirea propriului corp, să îi dăm luciu și dibăcie, dar trebuie să învățăm cumva să avem în toate un echilibru, conștienții fiind că avem foarte mulți ani de dansat până la ieșirea la pensie.

Da, cam așa este, însă se întâmplă doar la cele care uită de casă, de familie, de prieten (vedeam pe tricoul unora dintre ele imprimată sintagma „My boy friend is ballet!”), uită de toate, chiar și de sănătatea lor. În urma unei postări de pe o pagină despre curiozități întâlnite prin lume, care se referea la picioarele balerinelor, o postare care generaliza, și generalizarea nu este întotdeauna bună, m-am gândit să mai dau frâu liber încă unei dezmințiri și să fac o comparație între picioarele balerinelor care știu să se protejeze și ale celor care ori nu știu, ori nu le interesează.
După cum se vede, balerina cu picioarele traumatizate este singură în sală, nu în prezența unui colectiv întreg de fete (sunt curios dacă ar arăta și picioarele celorlalte colege la fel!). Și chiar nu le-o cere nimeni să se automutileze. În principiu există protocoale ale protejării fiecărui balerin (ă). Balerinii sunt destul de rari și nu are nimeni interesul distrugerii lor, doar cei egoiști nu țin seama de bunul demers al vreunei companii, doar cei iresponsabili, deoarece mai sunt și din aceștia, coregrafi sau șefi care se inspiră din filmele de pe Youtube și au apoi pretenția ca cei pe care îi au în desemnare să se dedea fanteziilor după care se inspiră. Filmele sunt filme, realitatea este alta.
Factorii unor astfel de traume diferă de la un caz la altul. Balerina surprinsă în fotografie depinde de ce poante folosește, mă mir că nu își pune bandajele acelea de protecție, există și înveliș siliconat al degetelor, plasturi, ciorap, conform fotografiilor expuse la finalul articolului (picioarele lui Maya Plisetskaia, care a dansat până după 70 de ani, deși ar fi putut să mai lase și pe altele să danseze – vorba altor rusoaice pe care le-am întâlnit în cale, tot balerine). În meseria asta vorbim și despre masochismul personal al fiecăruia!
Tipologia unor astfel de balerine ar fi următoarea: visul lor este să danseze numai și numai pentru cele mai mari companii de balet din lume. Nu se bucură de un nou loc de muncă, pentru că își bifează proaspăta audiție și stau imediat cu mintea la o alta, spre drumul lor către teatrul Balshoi de exemplu. Trebuiesc rapid fructificate (în cazul că nu ai altele mai bune, deși se demonstrează că nu este cazul, sunt destule la dispoziție), căci în pregătirea lor individuală sunt mereu într-o perpetuă migrare. Imensa majoritate nu ajung să o facă. Progresul nu ar fi rău deloc, chiar îl indicăm, cei foarte săraci își fac din propriul corp unul al progresului, al înaintării în carieră, căci altceva nici nu au de la viață. Ajung la decepții imense, regrete pe vecie și rari sunt balerinii fanatici care se vor mulțumi cu destinul bătut în cuie până la urmă. Vor deveni niște nefericiți care vor trăi din propriile neputințe, și asta pentru slaba lucire a succesului, a câtorva buchete de flori pe care le vor primi în întreaga carieră din partea minusculilor admiratori (doar în filme balerinii au parte de cabine inundate de flori), nici măcar a câtorva cutii de cafea sau de bomboane nu se vor alege după spectacole, baricadați fiind doar în propriul crez și al propriei speranțe, că poate dintr-o sală de balet anostă, statică, din propria singurătate, vor înainta într-un viitor tardiv către o viață mai dinamică și mai bună.
Mă întorc din nou la picioarele fetei izolate în propria muncă forțată, exemplificându-le și pe cele din josul articolului, pe cele protejate. Dacă i-aș fi fost șef o trimiteam în concediu: „Fata mea, repară-ți picioarele, nu ieși din cuvântul nostru, și te așteptăm apoi cu drag înapoi la muncă! Vorba unei colege veterane: „am avut de-a lungul vieții nenumărate răni, sânge, echipament impropriu, dar nu am întâlnit nici la mine nici la vreo colegă rașchetările ăstea. Da, picioarele unei balerine arată umflate, cu unghiile negre, căzute, cu bătături care te ajută la învârtitul piruetelor, călcâie pietrificate, monturi nenatural crescute, dar toate acestea survenite în decursul anilor, ca defecte profesionale, nu cu traume mereu proaspete. Cât timp vrea să danseze la viața ei copila asta?!” Viața unui balerin e deosebit de lungă, cu așa ceva cât poți să lucrezi, în cât timp se consumă bateriile? Ce faci doi ani mai târziu? Cine te mai angajează?
Concluzionăm cu tânjirea urmăririi propriei fericiri. Ne-o facem singuri, după cum credem de cuviință. Ne distanțăm de alții după propria cuviință. Atunci când nu mai avem speranță și nu ne mai rămâne nimic de făcut singura modalitate este să investim în șlefuirea propriului corp, să îi dăm luciu și dibăcie, dar trebuie să învățăm cumva să avem în toate un echilibru, conștienții fiind că avem foarte mulți ani de dansat până la ieșirea la pensie. Se demonstrează adeseori că ne pot lua alții locul prin muncă mai puțină, dar cu înzestrare de la natură, sau se demonstrează că în această meserie deosebit de competitivă îi putem întrece pe leneși și ignoranți prin multă, multă muncă, dându-le puterea exemplului, cărându-i, urnindu-i după noi, atuul nostru fiind acela că trebuie să ținem cont și de sfaturile colegilor pe care ni-i trimit Zeii dansului în cale, precum să învățăm să și filtrăm multitudinea de sfaturi ale celor trimiși de Zei în cale, pentru că nu toate aceste sfaturi ne pot fi bune. Regretul că am stat cu mâinile în sân și nu ne-am dat silința de a ne găsi calea poate fi și mai mare decât regretul dezamăgirii că am dat în carieră totul din noi și nu am reușit precum ne-a fost voia.
Să ne urmăm fericirea, procedând după cum ne dictează ființa interioară, căci ea pentru noi știe mai bine. Și luați-vă măcar o singură zi pe săptămână de respiro, căci vin pe parcursul carierei traume inevitabile, care ne vor face să ne retragem îngrijorător de mult din cotidianul și rutina carierei – ligamentele fetei exemplificate se refac deosebit de greu în cazul unei traume severe, la fel de greu se refac ligamentele de la genunchi, tendoanele ahiliene, traumele deosebit de dureroase la coloană, semi-orbirea din cauza dietelor severe etc, etc, etc, toate acestea depinzând de norocul fiecăruia dar și de abilitatea de a ne face din orice un echilibru…